Carbon Credit este un certificat în baza căruia proprietarul are dreptul la compensarea emisiei unei tone de dioxid de carbon, iar prin aceasta a susținut în mod direct acel proiect, care a emis un carbon credit în așa fel încât a scăzut cu o tonă emisia de gaze nocive cu efect de seră.
CERTIFICAT DE CREDIT DE CARBON | ORIGINE NEUTRĂ DE CARBON, MARCĂ COMERCIALĂ
Un credit de carbon este o unitate de emisie de pe piața voluntară de carbon. Spre deosebire de cotele de piață obligatorii, creditele voluntare de carbon sunt generate prin reducerea efectivă a emisiilor: proiectele calificate de energie regenerabilă care foloseau anterior combustibili fosili, sau proiectele special concepute pentru a genera așa-numita energie curată, sau proiectele de protecție a pădurilor și de reîmpădurire, sau proiectele legate de prevenirea exploziei populației sunt eligibile pentru credite dacă îndeplinesc criteriile necesare.
Prin definiție, un credit de carbon este un credit de carbon, un termen generic pentru orice certificat sau permis schimbabil care reprezintă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon – sau o altă masă de gaze cu efect de seră echivalentă cu o tonă de dioxid de carbon (tCO2e).
Creditele de carbon au apărut pentru că acum este un fapt că oamenii contribuie la încălzirea globală prin activitățile lor, accelerând procesul. Acest lucru cauzează deja o serie de probleme, deoarece, din păcate, nu toate societățile și ecosistemele sunt capabile să reacționeze suficient de rapid la aceste efecte. Acesta este motivul pentru care oamenii de știință din domeniul climei au publicat în ultimele decenii rapoarte privind problemele grave pe care nivelurile ridicate de gaze cu efect de seră emise de activitățile umane le provoacă și le-ar putea provoca în viitor.
Lupta împotriva schimbărilor climatice poate fi realizată doar prin cooperare globală și este datoria morală a fiecărei ființe umane. Această unitate a fost concretizată în Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC) din 1992, care a oferit cadrul pentru acțiuni naționale. În cadrul Convenției, țările dezvoltate au convenit să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. În cadrul convenției, acestea au convenit să nu depășească nivelurile din 1990 până în anul 2000 și să țină un inventar al emisiilor de gaze cu efect de seră. Dar acest lucru s-a dovedit a fi insuficient, iar în 1997, odată cu Protocolul de la Kyoto, acest lucru a fost reafirmat, iar 38 de țări s-au angajat să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 5,2% până în 2012, comparativ cu 1990. De atunci, au fost convenite o serie de acorduri și obiective de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, care au condus la dezvoltarea pieței obligatorii și voluntare a carbonului. Pe piața obligatorie a carbonului, acestea se numesc cote de carbon, iar pe piața voluntară a carbonului se numesc credite de carbon.
Creditele voluntare de carbon pot fi create dintr-o varietate de surse pentru a reduce semnificativ sau pur și simplu pentru a elimina emisiile. Acestea ar putea include energie solară, turbine eoliene, centrale hidroelectrice, dar și proiecte de defrișare. Utilizarea energiilor regenerabile reduce nevoia de energie fosilă și, prin urmare, emisiile de gaze cu efect de seră în atmosferă. Iar salvarea pădurilor de la defrișare va continua să capteze dioxidul de carbon în atmosferă.
Proiectele trebuie să îndeplinească criterii stricte pentru a fi eligibile pentru emiterea de credite de carbon. Cea mai importantă dintre acestea este adiționalitatea, adică un proiect se poate califica pentru credite de carbon numai dacă nu ar putea fi implementat fără veniturile obținute din vânzarea și utilizarea creditelor.
Creditele de carbon sunt utilizate pe piețele voluntare. Aceasta este o piață independentă de reglementările guvernamentale, în care participanții pe piață, inclusiv persoanele fizice, cumpără cote pentru alte motive. Motivația principală este responsabilitatea morală și socială și valoarea sa de marketing.
Jucătorii de pe piață și persoanele fizice își neutralizează, de obicei, propria amprentă de carbon sau o parte a acesteia prin cumpărarea de credite de carbon (compensarea emisiilor de carbon). Cu alte cuvinte, cantitatea de gaze cu efect de seră emisă direct și indirect în atmosferă ca urmare a activităților unei companii, a stilului de viață al unei persoane sau a ciclului de viață al unui produs. În cazul companiilor și al persoanelor fizice, amprenta de carbon este calculată, de obicei, pe o perioadă de un an. Aceasta include, în esență, consumul de energie directă și indirectă, adică o serie de lucruri, de la consumul de energie electrică și de transport până la generarea de deșeuri. Citește mai mult: OurOffset.com >>
Cu cât amprenta de carbon este mai mare, cu atât mai mare este impactul negativ asupra schimbărilor climatice. Pentru a compensa acest lucru, trebuie să se achiziționeze mai multe credite de carbon. Pe măsură ce prețul creditelor de carbon crește, este esențial să se reducă sau să se elimine emisiile de carbon acolo unde este posibil.
Amprenta de carbon individuală medie în Ungaria este de 4,2 tone de dioxid de carbon echivalent pe cap de locuitor (date din 2015 ale Băncii Mondiale).
Fiți neutru din punct de vedere al emisiilor de carbon!
“Cercetările în acest domeniu au arătat că tranzacționarea personală a certificatelor de emisii de carbon va fi un instrument politic progresiv – redistribuirea banilor de la bogați la săraci – deoarece bogații folosesc mai multă energie decât săracii, iar cererea va fi atât de mare încât aceștia vor cumpăra credite de carbon de la ei. Acest lucru este mult mai echitabil decât o taxă directă pe carbon, în cadrul căreia toate persoanele cu venituri au fost reduse!”
“O cerere personală de comercializare a certificatelor de emisii de dioxid de carbon este modalitatea corectă de a garanta că o economie națională respectă bugetul de carbon convenit și ar putea oferi un acces echitabil la combustibil și energie.” (László A. Rampasek)
